Marele Zid 4regate

Nimeni nu își mai amintea de o vreme în care cele patru regate nu trăiseră împreună. Era o minune cum supraviețuiseră, unul lângă altul, fără a se nimici între ele. Fuseseră într-adevăr vremuri când prinții lor, capricioși și certăreți, se războiseră între ei, însă, până la urmă, se împăcaseră și se asezaseră la aceeași masă, a păcii.

Nu se știe cine sau ce îi speriase atât încât să le toarne în cupe nu vin, ci băutura întelepciunii și a prudenței. Tot ce se știe este că într-o bună zi, săbiile și securile de luptă au fost așezate deasupra căminului, iar brațele care până atunci le mânuiseră au apucat târnăcoapele și ciocanele de spart piatra. Așa a fost ridicat Zidul care împrejmuia cele patru regate și le apăra de strigoii și duhurile de la marginea lumii. Oamenii și-au atârnat scuturile de marginea Zidului și l-au împrejmuit cu șanturi adânci și țepuse, pentru ca nici un dușman să nu mai râvnească la pământurile lor.

 

De atunci s-a coborât asupra ținutului o perioadă de pace și bunăstare, cum numai în vremurile de aur, când zeii mergeau încă prin lume, se mai pomenise. Recoltele ieșeau îmbelșugate, iar lanurile se plecau sub mană ca niște talazuri. Soarele binecuvânta pământul, iar copiii se năsteau sănătoși și îsi trăgeau veselia din razele lui. Inimile mamelor săltau de bucurie la fiecare răsărit, iar sânii lor erau îndestulători pentru buzele roșii ale sugarilor întreaga zi. Când se lăsa noaptea, lăute divine făceau să vibreze de acorduri aerul îmbălsămat, iar frunțile descrețite ale bărbaților se ridicau încrezătoare către bolțile cerului. Ca niciodată, zei noi, mai blânzi și mai ademenitori, se nășteau și înfloreau pe ruinele celor vechi. Iar aceștia din urmă aproape cazuseră în uitare, căci aproape nimeni nu-i mai cânta la sărbători și nici nu le mai aprindea focul sacru în vetre.

Dar toate acestea au durat până într-o zi când, lângă porțile uriașului zid, se prăvăli, mai mult mort decât viu, un mesager venit în goana calului. Vestea pe care o aducea era cutremurătoare. Armate nenumărate se ridicaseră din negurile de la marginea lumii, trecusera munții de la nord, iar acum se revărsau peste țară într-un șuvoi nesfârsit, scăldând-o în sânge și foc. În fruntea lor, se spunea, era un om negru la chip, cu părul lipsit de culoare, ca acela al morților, iar ochii lui aprinși secătuiau de viată pe oricine l-ar fi privit în față.

Pe dată zăgazurile groazei s-au rupt în sufletele oamenilor din cele Patru Regate. Cu toții au știut atunci că umbra care cobora de pe vârfurile înzăpezite purta duhul unor noi și necunoscute vremuri, spre care vechii zei îi blestemasera s-o apuce, pentru nesocoteala lor. Venise deci timpul să plămădească din nou arme din fierul cu care, până atunci, îi smulseseră pământului roadele. Focurile s-au aprins, foalele au început să sufle și ciocanele să bată.

Mai presus de toate, meșterii i-au grăbit pe muncitori să construiască un Chivot uriaș și misterios. În el au adunat, legate cu lanturi, toate statuile zeilor și duhurilor din cele Patru Regate. A fost un chin nespus, căci în timp ce făceau asta, urechile muncitorilor erau otrăvite de urlete si răgete înspăimântătoare, venite parcă de pe cealaltă lume. Nu s-au lăsat însă până nu au închis sub capacul imens de aramă toate acele bucați de piatra și pană ce țipetele neomenești au încetat. Au pecetluit la urmă Chivotul cu patru lanturi grele de argint și l-au urcat pe un car pe măsura sa. Au înhămat apoi la el o herghelie întreagă de cai și o cireadă de boi, căci într-atât era de mare si de grea povara.

ÃŽn ziua plecării, caii fornăiau si se cabrau nerăbdători de sub harnaÈ™amente È™i cuirase. Cavalerii erau împodobiti peste armuri cu blănuri È™i mantii lucitoare, iar deasupra coifurilor purtau tigve È™i coarne de fiare sălbatice. Armatele s-au întâlnit la mijlocul drumurilor dintre cele Patru Regate, iar în fruntea lor a venit câte unul din partea fiecăruia: un războinic vestit de la primul, un bard cu vocea dulce de la al doilea, un întelept de la cel de-al treilea, iar de la ultimul – un preot, cunoscut si drag zeilor.

Când au ajuns însă la marginea Zidului au observat că nu ar fi putut să treacă Chivotul urias dincolo de el, fără să-i dârâme și să-i lărgească porțile. Așa că s-au văzut nevoiți să ia din nou târnăcoapele și să culce la pământ ceea ce cu atâta trudă ridicaseră.

Abia după ce norii de praf s-au așezat, iar din falnica împrejmuire n-au mai rămas decât niște ruine, armatele au dat semnalul de luptă. Pădurile de stindarde multicolore s-au ridicat spintecând aerul, tobele au început să bată, iar cornurile de alama să țipe amenințător spre munții înzăpeziți de la nord.

Până seara târziu, când ultimile trupe se pierduseră în spatele orizontului, surlele au continuat să cânte, iar năframele domnitelor să fluture cu tristete. Oamenii erau acum liniștiți, pentru ca nicio putere de pe acest pământ nu ar fi putut sa stea in calea falnicelor ostiri pe care le vazusera plecand.

Ziua următoare a trecut insa fără ca ei să primească nici o veste de la acestea. Nici un mesager care să anunte victoria nu a ridicat praful drumului dinspre munti. A mai trecut apoi o zi. Au mai trecut două, au trecut saptamani si luni. Si…nimic.

Oamenii din cele Patru Regate nu au mai aflat vreodată de soarta bravilor lor cavaleri, nici de a dusmanilor de la nord. S-a zvonit o vreme că, în preajma bătăliei, fortele gigantice din interiorul chivotului sfârâmaseră lacătele si, oarbe de furie, nimiciseră fără crutare ambele armate. Se găsiseră unii care să se laude că ar fi văzut ei însisi niste schele diavolesti, întinse cale de mai multe leghe, pe care zăceau răstignite trupurile ostenilor damnati; ba chiar că văzuseră duhuri cu picioare și coarne de tap foșgăind printre ele si sugându-le sufletele.

Apoi, s-a zvonit că armatele celor Patru Regate i-ar fi învins pe dușmani, însă, dintr-un motiv misterios, n-au mai vrut să se întoarcă dincoace de Zid. Unii spuneau că trecuseră munții și că ajunsesera în împărăția barbarilor, iar acolo, un vrăjitor îi obligase să le ia locul celor pieriți în bătălie. Alții, dimpotrivă, spuneau că și-ar fi construit o flotă cu care au plecat pe mare și ar fi dat de o insulă fermecată, unde puteau trăi veșnic în mijlocul unor comori nemaivăzute.

Dar toate acestea erau povesti, pe care un om cu mintea întreagă nu le-ar fi putut lua in serios. Încetul cu încetul, toată această întâmplare năucitoare a fost dată uitării. Zeii si-au reluat locul în statui si în temple. Oamenii s-au nascut si au pierit. Doar cântecele si legendele mai vorbeau de vremurile când armatele celor Patru Regate se uniseră si plecasera inspre nord.

Cât despre Zidul care împrejmuia tara, oamenii l-au ridicat din nou. Însă de data aceasta l-au făcut cu mult mai înalt decât primul. L-au înăltat atât de sus, încât creasta lui părea că sprijină bolta cerului.

AÈ™a se face că atunci când primul pelerin a făcut într-un târziu cale întoarsă în È›ara celor Patru Regate s-a găsit în faÈ›a unui obstacol aproape de netrecut. Pelerinul aducea cu el patru daruri, câte unul pentru fiecare regat: pentru primul – un smarald pentru a face pântecele femeilor să rodească si holdele să pârguiască mai cu spor; pentru al doilea – un safir care să înveselească inimile si să împartă libertate; pentru al treilea – un chihlimbar pentru a lega ceea ce este omenesc de lumea zeilor; iar pentru cel din urmă – un diamant pentru a lumina negurile eternitătii.

ÃŽnsă acum, ceea ce lăsaseră în urmă stramoÈ™ii săi nu mai era decât o amintire. Oamenii îsi regăsiseră liniÈ™tea. Se ascunseseră È™i mai mult în spatele unui scut clădit din propria uitare. Nu mai stiau cine sunt…Nu mai aveau nevoie de nici unul din darurile pelerinului.