Acum ar trebui sa spun 5 lucruri mai putin cunoscute despre mine (multumita “lepsei” lui Cristian Mezei). Din pacate, m-am laudat deja pe blog cu toate realizarile importante.

Asa ca fac un efort sa spun lucruri care, sa fie si exotice, si nu neaparat extrem de laudative. Iata-le:

1. Prima incercare de “scriitor” am avut-o in clasa a patra, in vacanta de vara. Cum era si normal, mi-am pus la incercare puterile cu un…roman fluviu. Era o poveste fara sfarsit, despre un vas de vanatori de balene (eram sub influenta lui Jules Verne), care se petrecea in Pacific. In planuri paralele. Am renuntat dupa al cincilea caiet dictando. Cred ca le mai am si acum pe undeva pe la Constanta…

2. Copilaria mi-am petrecut-o la bunicii din partea mamei, din Constanta. Iar “gasca” de pe scara mea era formata din…doua fete. Una blonda (Raluca) si una bruneta (Luiza). Fata de ele nutream alternativ tot felul de sentimente “freudiene”. Imi aduc aminte ca, la un moment dat bunica Ralucai ne-a surprins implicati intr-o “prezentare de moda”, pe scara blocului. Prezentarea se intampla in tinuta semi-nuda. Cum ar veni – in “costume de baie”. Decat ca lipseau costumele de baie :)…Intelegeti voi. Ah, si eu eram in juriu (ca sa nu credeti altceva…)

Per ansamblu sunt multumit de relatia pe care am avut-o cu “gasca” mea. Problemele apareau doar din faptul ca blocul nostru era incadrat de alte doua blocuri, care aveau fiecare gasti puternice, de tip “men’s only”. Si, cum cele doua gasti erau permanent in razboi (la propriu!), se intampla ca eu sa cad la mijloc si sa mananc bataie si de la unii si de la altii 🙁

3. Am ramas corijent la purtare in clasa a 12-a (intr-unul dintre semestre/ trimestre?). Adica am primit nota 4.

Bun, hai sa explic totusi. Ce se intamplase?

Raspunsul e ca inca din vacanta de vara a clasei a 11-a, eu imi propusesem sa scap de emotiile examenului de admitere la facultate…luand un premiu la Olimpiada Nationala de filosofie. Zis si facut. Adica, vorba cantecului: “Da’ am citit si nopti, da’ am citit si zile…”Si, azi asa, maine asa, pana s-a facut primavara si am fost la Olimpiada (ce am facut acolo, poate ati citit deja la despre mine). Numai ca intre timp, n-am prea mai avut alte preocupari. Ca spre exemplu “Chimie” (am ramas corijent). Sau chiar “Filosofie” (am primit intai doua note de “3”, apoi, dupa Olimpiada, doua note de “10”).

La fel si la “Istorie”. Debutasem cu doua note de “3”. Si vine ultima zi – ultima oportunitate de “marire”. Invatasem “beton” acum. Ei, si nu mai stiu ce se intampla si, profesoara de istorie (cu “i” mic) imi zice o grosolanie. Ca ea nu ma mai asculta (deci raman corijent). Vociferez. “Pai cum doamna profesoara? Ca eu am invatat, ca…”.”Nimic!”, zice ea.”Pai nu se poate!” zic eu. “Esti un impertinent!” zice ea.”Ba dumneavoastra sunteti impertinenta,“zic eu.

Ok. Si asta a fost. Ea ca sa-mi scada dirigentele nota la purtare. Eu ii explic dirigintelui ca am avut dreptate. El ma cheama in consiliul profesoral al liceului. Eu ma duc si explic, in picioare, in fata a vreo 20 de profesori care stateau la masa, de ce a fost “legitim” din partea mea sa-i raspund cu aceeasi moneda profesoarei de istorie (cu “i” mic).

Ei! Asta a fost primul “mare” discurs pe care l-am tinut in fata unui public asa de important si de numeros. Oricum finalul il stiti. Adica am ramas corijent la purtare. Dar am intrat apoi la facultate fara examen 🙂 Si la Bac am luat 8.66. Si daca tot m-am pornit – in tot liceul nu m-am meditat decat 2 luni, la Engleza (si asta pentru ca ma apucase gandul sa dau la Stiinte Politice in Limba Engleza si stiam ca o sa-mi foloseasca ulterior).

4. Nu pot (sau, mai degraba, mi-e foarte greu) sa mint.

De ce? Pentru ca majoritatea copilariei mele, aproximativ 4-5 ani, am fost crescut si educat de bunica din partea mamei. Care e o femeie foarte puternica si inteligenta. In acelasi timp cu un simt etic pe care rar l-am mai intalnit. Si care ma batea de fiecare data cand minteam.

Pe bunica mea era aproape imposibil s-o minti. Iar daca o faceai, dura putin pana sa te prinda. Avea, si inca are, un al cincilea simt in privinta minciunii. Pe care, din pacate, cred ca l-am mostenit.

Am “invatat” abia apoi ca minciuna este un lucru acceptabil social. Si ca de multe ori esti incurajat sa minti pentru a scapa de probleme. Insa si acum mai am dificultati sa mint in mod “sincer”. Uneori ma socheaza cand vad oameni care mint in mod aproape patologic.

5. Pentru ca tot am vorbit de bunicii mei din partea mamei, la care am copilarit, trebuie sa marturisesc:

Regret enorm ca nu i-am vizitat mai des pe bunicii mei din partea tatalui atunci cand traiau amandoi si erau sanatosi, in satul lor (si satul meu din vis) – Cociuba, judetul Bihor.

Nici dupa ce mi-a mai ramas doar bunica, blonava si abia aducandu-si aminte de mine, nu am vizitat-o. Mereu am gasit scuze legate de “prioritatile mele” si de “urgentele de la munca”. Cred in legea compensatiei. Si de aceea stiu ca va trebui sa-mi rascumpar, candva in viata, greseala. Si ma intristez…