Incetam sa ne mai plangem, sa fim carcotasi sau depresivi (adica principalele obstacole pentru starea de bine pe care o numim popular “fericire”) abia cand intelegem ca prostia si rautatea sunt realitati obiective, care vin la pachet cu faptul ca traim intr-o lume de oameni. Sa ne plangem de ele (in fata altora sau a noastra insine) e la fel de pragmatic si util cu a ne bloca mental pentru ca traim intr-o lume in care oamenii mor invariabil, chiar si cei apropiati noua.

Daca as vorbi in termeni statistici, “fericirea”, in contextul in care alegem sa traim totusi printre oameni, se coreleaza cu intelegerea faptului ca trebuie sa ne raportam la rautate si la prostie exact asa cum o facem cu gropile din asfalt, cu tramvaiele fara aer conditionat vara sau cu legile scrise cu picioarele. Sau, in alt plan, cu fenomene naturale distrugatoare, dar si previzibile, cum sunt cutremurele, seceta sau inundatiile.