Credinta, iubirea si speranta sunt cele 3 virtuti centrale ale Crestinismului (Toma D’Aquino le-a adaugat la cele 4 virtuti clasice ale lui Aristotel: curaj, intelepciune, dreptate si cumpatare). Desi toti le incercam cel putin odata in viata, experientele prin care trecem ne fac sa ne dorim sa ne indepartam de ele din ce in ce mai mult, sa le consideram niste slabiciuni ale tineretii.

A existat in viata mea o femeie (pe atunci o fată de o frumusete magica), pe care am iubit-o enorm, in jurul careia mi s-a re-organizat toata viata, care mi-a purtat o vreme in pantece copilul, pe care o mai visez si acum, desi au trecut aproape 20 de ani. M-a inselat in scurt timp, cu un tanar pe care il cunostea de o zi. Timpul a trecut. Si totusi, n-am inceput sa urasc femeile sau ideea de femeie, in sine. Am iubit intens de atunci, am fost fericit, sau am suferit. Sunt nerabdator sa iubesc in continuare si nu pot sa intrezaresc vreun moment in care n-o voi mai face. Oarecum, noi, ca romani, am avut o experienta similara.

In ’89, toti cei care nu mai aveam amintiri de dinainte de 1948 ne-am indragostit de democratie, de ideea de libertate sau de partide politice reale, si nu simulacrul de partid unic pe care il cunoscusem pana atunci. In timp, am trecut prin multe dezamagiri, dar, din timp in timp, ne-am indragostit din nou. Acum, poate cineva ar spune ca toate aceste dezamagiri si iubiri tradate sunt mult prea multe si nu mai avem alta solutie decat sa respingem, chiar sa uram definitiv ideea de partide politice democratice.

Si totusi, daca am renunta la disponibilitatea de a iubi, de a spera, de a crede, de a ne comunica spre exterior si de a ne deschide catre “alter-itatea” pe care o aduc in viata noastra ceilalti, ne-am refuza pur si simplu dreptul la fericire…